Zâmbiţi, vă rog! sau Echilibrul de la capătul lumii

Avion. După 14 ore de zbor spre celălalt capăt al lumii, cobori în altă climă. E luna februarie, adică toiul verii. Acasă sunt  minus 15 grade, aici… plus 35. Tu eşti în adidaşi, blugi şi pulover de iarnă, ceilalţi, în şlapi. E cald, tare cald. Aglomeraţie mare în aeroportul  din Bangkok. Oficialii se uită ciudat cum tu te agiţi să prinzi conexiunea spre Phuket. În ciuda aparentei agitaţii, ei toţi sunt foarte calmi. Nu degeaba acestui ţinut i se spune „ţara zâmbetului”.  Localnicii îţi zâmbesc şi unindu-şi mâinile ca într-un fel de rugăciune, îşi înclină capul spunând: „sauatdi kaaaa”, femeile sau „sauatdi kap”, bărbaţii. Ţi se pare că n-ai timp să ajungi la avion, e coadă, ţi se cere o fotografie pentru viză, rezolvi totul repede, plătind. Ei îţi mulţumesc, ”kapkun kaaaa”, femeile, sau ”kapkun kap”, bărbaţii. Ajungi din nou în avion, la timp, chiar dacă ţi se părea imposibil. De data asta, linie locală. Te frapează faptul că însoţitoarele de bord par a fi trase la indigo. Dacă nu le-ai vedea pe toate trei deodată, ai spune că în avion este o singură stewardesă. Tapiţeria scaunelor e colorată strident, diferit de tot ce ai văzut în restul lumii. Foarte des auzi la ştiri că aceste avioane se prăbuşesc. Comanzi un ceai, ţi se răspunde cu un zâmbet care te convinge să nu te mai gândeşti la cataclisme. Ajungi cu bine.
Taxi. Foarte ieftin. Foarte amabil. Acelaşi  zâmbet din avion. Încet,  încet, te obişnuieşti cu asta.

Hotel. Ţi se pare ciudat, recepţia e în aer liber. La majoritatea hotelurilor de aici recepţiile sunt sub cerul liber. În paradis nu e nevoie de pereţi.
Camera  e suficient de mare ca să dansezi şi are ieşire la piscină. Pe pat găseşti coroniţe împletite din orhidee. Proaspete în fiecare zi… Dimineaţa, la micul dejun, când te răsfeţi cu fructele exotice cu o aromă neîntâlnită nicăieri altundeva, dintr-odată, de după gardul de iarbă şi palmieri, apare un elefant-mamă cu elefantul-pui. Iar tu rămâi cu gura căscată şi cu kiwi suspendat în aer. Te ciupeşti ca să te convingi că nu e o vedenie. Râzi împreună cu copiii care aleargă să se pozeze cu  Emma şi Dandy.

Oceanul Pacific. Apă de o altă culoare. N-ai mai văzut. Altă lume. Îţi relaxezi simţurile. Te răsfeţi. Îţi împlineşti plăcerile. Dune de nisip. Valuri. Bărci puse la odihnă. Te echilibrezi. Te dezechilibrezi imediat amintindu-ţi cât de des se întâmplă aici tsunami şi iar te echilibrezi la loc sperând că n-o să se întâmple chiar acum, când ai venit tu, tocmai din cealaltă parte a lumii. Soarele e mereu în zenit. Cremă antisolară. Multă. Mereu. Oricum te arzi.

Masaj la tălpi. 5 euro în drum. 25 de euro în hotel. Oferte de plăceri, pentru toate buzunarele şi gusturile. Complicat…

În parcul FantaSea, ca în toată Thailanda de altfel, elefantul e zeu. Te plimbi pe elefant cu 14 dolari. În preţ intră şi poza pe care o primeşti la sfârşit. Vezi un spectacol cu acrobaţii, focuri de artificii şi, bineînţeles, elefanţi. La sfârşit mănânci copios într-un restaurant uriaş. Un fel de fourchette cu mâncare specific asiatică.

Thai restaurant. Atmosferă de o linişte imposibil de redat în cuvinte. Muzica fetei aşezate pe o pernă cu un fel de ţambal pe genunchi, zâmbete din toate părţile, toate bunătăţile gastronomice ale locului stropite cu un pic de whisky de orez…şi uiţi de tine, te laşi în răsfăţul simţurilor.  Te trezeşte doar răcoarea îngheţatei. Apropo, aici totul e prăjit, şi orezul, şi îngheţata.

Seafood restaurant. Comanzi homar. Plăteşti la kilogram. Nu poţi să-l cântăreşti când e deja în stomac, aşa că achiţi fără comentarii nota cu zerouri.  Dar e tare bun. Şi a doua zi, comanzi tot homar. Tot ce consumi aici, era viu când ai venit. Ţi le-ai ales tu, din acvariu. Şi  le-au gătit de faţă cu tine. Da, ţi-e milă, ai remuşcări. Aproape plângi şi mănânci. Mănânci şi aproape plângi. De plăcere, desigur.

Bangkok. O nebunie, ca la turnul Babel. Zgârie-nori. Cocioabe. Autostrăzi suspendate. Trenuri suspendate. Contrast izbitor între bogăţie opulentă şi mizerie definitivă. E de preferat să-ţi iei o cameră la un etaj cât mai înalt ca să te detaşezi de toate astea. Aur. Sau kitsch. Dragoni peste tot. Bangkok abundă de temple. Sunt mii. Poţi fi foarte şi foarte sărac, dar ultimii bani îi duci drept ofrandă la templu. O religie de o smerenie şi o ascultare de nedescris. Totuşi, parcă prea mult luciu şi imitaţie de aur. Ţi se spune că multe cupole sunt din aur. Altele,  doar poleite. Multe statui ale lui Buddha se spune că sunt  împodobite cu pietre adevărate. Altele, nu. Până la urmă nu înţelegi diferenţa dintre real şi butaforic. Sau între kitsch, în accepţia europeană şi artă, din perspectiva asiatică.

Floating Market. Te urci în grabă într-o barcă ciudată în care încap 10 persoane, una în spatele celeilalte. Barcagiul, care mânuieşte cu o perfectă îndemânare o elice aflată în capătul unui ax la câţiva metri în spatele bărcii, execută un adevărat dans de echilibristică pentru a conduce pe canalele înguste, cu apa tulbure, aparent instabila luntre. Motorul te asurzeşte, elicea te stropeşte cu apă pe care nu prea ţi-ai dori să o atingi. Străbaţi un ţinut de locuinţe lacustre, aflat departe de civilizaţie, dar electrificat! Ajungi la piaţa plutitoare. Thailandeze scunde. Trecute de o anumită vârstă, nu se ştie de care anume, pentru că femeile mignone sunt fără vârstă. Buze şi unghii vopsite cu roşu. Strident. Se deplasează în bărci. Tarabele pe care ne-am obişnuit să le vedem la noi la piaţă, acolo nu există. Acolo sunt bărci. Faci semn unei  thailandeze şi ea vâsleşte spre mal şi îţi vinde fructe din bărcuţa ei. Nicăieri pe lume nu există fructe mai gustoase! Mango tea, mango simplu, fructul dragonului, ochiul dragonului şi arici care nu mai ştiu cum se numesc. De toate. Desfătare mare.

Aventura coconut sau fabricarea zahărului din cocos. E greu de descris. Practic, ţi se demonstrează pe viu cum un pom, cocotierul, poate asigura subzistenţa, de la combustibil sau adăpost, până la alimentul cel mai dulce, zahărul. Am văzut cum se extrage tradiţional zahărul din nuca de cocos, cum reziduurile se folosesc drept combustibil, cum din lemnul copacului uscat se meşteşugesc mobile, vase, bijuterii sau opere de artă sau cum din frunze se fac nişte construcţii cărora la nevoie le poţi spune case.

Handcraft market, în grai internaţional, sau atelierele imperiale de artă, dar mai precis, o excursie la o piaţă de artizanat. Un pictor thailandez, pe numele său englez Tom, a pictat de faţă cu mine un tablou. Şi mi l-a vândut contra unei sume atât de mici încât mi-era ruşine să-i dau chiar atât de puţin pe el. 100 de baht. Pentru comparaţie, atâta costa o călătorie cu taxiul dintr-un capăt în celălalt al oraşului. Jumătate din ce i-am dat a dus şi a predat unuia care era mai marele pe bani acolo.

Palatul imperial. În Thailanda braţul gol e considerat ispită. Aici, în templul lui Buddha, trebuie să ai  umerii şi mâinile acoperite. Altfel nu ţi se permite să intri. E tare cald. Crezi că dacă ai trecut deja de controlul biletelor şi mâinilor, poţi să fii şmecher şi să scoţi bluza cu mânecă lungă în care simţi că  iei foc. Nu, vine imediat un cineva şi îţi arată un gest care înseamnă, îmbracă-te imediat, neruşinato!  În templu se intră desculţ. Laşi pantofii tăi pe care scrie un nume italian cunoscut lângă alte sute şi sute de încălţări. Nu ştii dacă îi mai găseşti când ieşi. Că doar poate altcineva, căruia îi place limba italiană,  să vrea să-i ia acasă. În Templu nu se stă cu tălpile picioarelor îndreptate spre statuia lui Buddha. E lipsă de respect faţă de Zeu. Picioarele le strângi în poză de lotus şi meditezi. Ce multă lume e în jur… Linişte mortală. Echilibrul de la capătul lumii… Ieşi din templu. Apă sfinţită  la ieşire. Seamănă izbitor cu ritualul creştin. Te aghesmuieşti cu o orhidee pe creştet. Şi, minune, găseşti pantofii acolo unde i-ai lăsat acum o oră.
Piaţa thailandeză e un amalgam de accesorii de autenticitate îndoielnică şi de produse ”Made in China”.  Totul e atât de ieftin, încât  nu înţelegi în ce constă afacerea. Te plimbi de câteva ori dintr-un capăt în celălalt pentru că e tare pitoresc. Mâncare locală, de care  nu-ţi vine să te apropii, piele falsă, prăjituri, jucării pentru copii fabricate dintr-un  plastic otrăvitor. Îţi dai seama  chiar de la prima vedere, nemaivorbind de prima atingere. Dar trebuie să fii atent, dacă negustorul te-a prins că te uiţi, nu te lasă până nu-ţi vinde ceva.

Avion. Plec acasă. Bronzată. Înapoi la minus 15  grade. Voi mai veni aici să mă bucur de  echilibrul de la capătul lumii. Însă  deocamdată mă duc acasă să le povestesc tuturor că există o ţară,  supranumită ”ţara zâmbetului” şi că e un fel de rai acolo. Şi să le mai spun, zâmbiţi, vă rog, că tare frumoşi mai sunteţi când zâmbiţi!…

text » Vica Demici