USTIN: ”Concurez cu mine însumi!”

Despre Ustin se spune că ar fi printre puţinii fotografi care reuşeşte să pună în valoare individualitatea fiecăruia, reprezentând modelele sale în cele mai frumoase ipostaze şi din cele mai potrivite racursiuri. Se bucură de o apreciere deosebită în special printre femei. Este timid şi plăcut în comunicare, rareori poţi să vezi review-uri negative despre el. Este individualist şi nu se implică niciodată în disputele adesea întâlnite printre fotografi. Circulă mult, dar de fiecare dată revine acasă, la moment se află în California, am reuşit să servim câte o cafea online, stând la o discuţie despre toate şi nimic.

Te-am cunoscut când erai Verenciuc, iar mai târziu ai devenit Ustin, moment care a avut loc cam în aceiaşi perioadă când te-ai apucat de fotografie, de ce ai decis să îţi schimbi numele?

Când am ajuns la concluzia ca trebuie să-mi semnez fotografiile, ca să nu fie furate, am decis să preiau numele de familie al mamei, care mi se pare mai sonor şi mai memorabil decât numele meu din paşaport.

Povestește-ne când ai început fotografia şi care au fost primele experienţe ale tale de fotograf profesionist?

Când eram mic, eram foarte timid şi, în momentul când se făceau poze, preferam să fiu eu acela din spatele camerei, probabil atunci am început să dezvolt în mine calităţile de fotograf. Iar când locuiam în Canada, Toronto, mi-am făcut o prietenă care studia fotografia şi mergeam cu ea la cursuri. Într-o zi în acelaşi studiou a venit o rusoaică pe nume Liza, ea a fost primul meu model, iar eu primul fotograf cu care a lucrat. Ea m-a făcut să mă îndrăgostesc de fotografie. Datorită pozelor făcute de mine, Liza a fost descoperită de una din agenţiile cu renume, şi acum se bucură de un mare success. Probabil asta m-a făcut să înţeleg că sunt pe calea cea dreaptă şi să încep să profesez în domeniu.

Fotografiile tale sunt predominate de portrete de femei, mizezi pe asta pentru că e punctul tău forte sau se întâmplă involuntar?

Am o dragoste necondiţionată faţă de portrete şi asta îmi reușește cel mai bine, de aceea mă axez pe aceea în ce sunt bun.

Cum trebuie să fie un model ca să vrei să colaborezi cu el de mai multe ori?

Trebuie să mă ”îndrăgostesc” de ea. Nu am canoane prestabilite, îmi place să descopăr femeile.

Eşti unul dintre puţinii fotografi locali care adună un adevărat salariu de pe stock-uri, cărui fapt se datorează asta?

Am început să fac poze pentru stock încă în perioada şederii în Canada. Făceam experimente pe sora mea geamănă. Niciodată nu ştii dacă o poză va avea succes până nu o încarci pe stock, apoi după rezultatele obţinute decideam în ce direcţie trebuie să lucrez. Veniturile de pe stock care nu depinde comenzile care le am îmi oferă un salariu de 500-700 euro.

Mai lucrezi şi acum pentru stock?
Am abandonat stocul de un an, şi vănzările mele au scăzut cu 20%, pentru că am colaborat cu mai multe reviste din Chişinău, şi am fost ocupat cu alte comenzi care mi-au luat mult timp. Acum sunt în California, în vizită la sora mea, şi, ca să nu pierd timpul, am revenit la lucrul pentru stock.

Care sunt cele mai interesante locuri unde ai găsit pozele tale?

Când eram în Las Vegas, în hotelul Bellagio am văzut una din pozele mele de o dimensiune impresionantă. Adesea primesc mesaje de la prieteni din întreaga lume care îmi trimit linkuri cu pozele mele în diverse locuri și mă întreabă dacă pozele sunt cumpărate sau furate, şi eu le răspund că sper totuşi că au fost cumpărate. În cazul în care sunt publicaţii din America, sunt la sigur cumpărate, dacă e vorba de publicaţii ruseşti e cel mai probabil că sunt furate.
O dată am găsit una din pozele mele publicată într-o revistă locală, după care am primit un sunet de la redactor, care se scuza că a găsit-o pe google la rezoluţie mare.

Care a fost cea mai vândută fotografie a ta şi de câte ori a fost vândută?

Cea mai vândută poză e unul din portretele surorii mele, care s-a vîndut de peste 2000 de ori, aducându-mi astfel peste 5000 de euro. E cumpărată deobicei pentru a promova clinici stomatologice sau saloane de manichiură.

Există şi shootinguri proaste – în care poza „aceea” nu vrea să iasă – sau totul e retuşabil?
Mie mi se întâmplă puţin altfel, adesea revăzând pozele de la o şedinţă foto cu ceva timp mai târziu, când sunt odihnit, găsesc poze pe care nu le-am observat din prima, care se dovedesc a fi mult mai bune decât acelea selectate din start.
Iar ce ţine de photoshop, el nu te mai ajută cu nimic dacă nu ai un cadru bun.

Cum trebuie să fie un photo shooting ca să fii mulţumit?
Bine organizat, planificat şi, nu în ultimul rând, bine plătit (râde).

Circuli foarte des în SUA și în Marea Britanie, dar mereu te întorci, asta înseamnă că îţi convine situaţia de acasă și vei rămîne aici pentru totdeauna?

Călătoresc ca să mă destind și să schimb peisajul local, asta mă ajută în creaţie, e ca o gură de aer proaspăt. Îmi place ţara mea, desigur că nu totul îmi convine, dar sunt tolerant. Probabil demult mă mutam în SUA sau în Marea Britanie dacă îmi găseam o mireasă, iar la noi sunt cele mai bune ”mirese” (râde).

Ce faci ca să îţi păstrezi motivaţia de a fotografia?

Pofta vine mâncând, nu aș putea să fotografiez, camera foto este ca o continuare a mâinii mele. Să fii fotograf nu e o muncă de birou care te consumă zilnic de la 9 până la 6, în timpul căreia aștepţi weekendul cu nerăbdare ca mai apoi să te întorci demotivat la lucru.

Ce fotografi apreciezi pentru lucrările lor?

Îl admir pe Richard Avedon, Demarcalier şi mulţi alţii.

Care au fost, pentru tine, cele mai mari provocari în cariera de fotograf?

Lucrurile stau destul de simplu, și pot sa spun că nu am avut nimic de înfruntat. Mi-ar fi mai ușor să am un agent care să mă promoveze, dar mai e de lucru pînă atunci.

Se pare că e un trend local acum să deschizi o școală de fotografie, te-ai gândit vreodată să o faci și tu?

Eu consider că mai am de învăţat. Şcolile noastre sunt pentru amatori, pentru toţi cei ce vor să înveţe ceva. Eu le recomand google, e gratuit şi foarte practic.

De când tehnica digitală a devenit mai accesibilă este mai greu să ieși în evidenţă din mulţimea de fotografi?

Prima mea cameră digitală am cumpărat-o în 1999, ea era o minune de 1,3 megapixeli, de atunci încerc să concurez cu mine însumi, să mă perfecţionez și să am lucrări din ce în ce mai bune.

Unde îţi expui lucrările publicului larg?
Creaţia mea şi toate lucrările noi le puteţi vedea pe facebook, unde updatez zilnic albumele foto. Într-un an grupul meu a strins 3000 de fani din întreaga lume şi aspir spre mai mult.

text » Elena Zbarnea